Corpul îl durea îngrozitor. Mai ales capul.

A făcut un efort imens şi a deschis ochii. Se afla într-o cameră din hotel nemobilată, fără vreun bec care să facă lumină. Geamurile erau bătute în cuie, astfel încât să nu poată să intre nici o rază solară în încăpere.

Dintr-o dată simte ceva strângându-i gâtul. Cu un efort uriaş, îşi duce mâinile până acolo, simţind un cerc de fier care se strângea tot mai mult în  jurul acestuia.

S-a uitat jos şi vede un bileţel: “Moartea ţi-e aproape.”

Strânsoarea s-a orpit la fel de brusc cum a început, la un anumit grad de sufocare. Darius de-abia mai putea respira, dar încă mai supravieţuia.

A stat aşa câteva minute, obişnuindu-se cu limita de aer pe care îl putea inspira. Dar dintr-o dată uşa camerei s-a deschis cu obişnuitul ei “Brrrr”, iar Darius şi-a dat ultima lui suflare, inelul de fier sugrumându-l cu totul.

***

 Lucia a văzut tot ce se întâmplase cu Darius în camera în care a fost el dus, după care a urmărit cum a fost luat de un om îmbrăcat în negru pe sus şi dus în bucătărie, unde acelaşi om i-a tăiat faţa şi pieptul, făcându-l de nerecunoscut. A văzut totul la televizorul din camera în care fusese dusă, care îi arăta tot ce filmau camerele hotelului.

Dintr-o dată acesta s-a stins. Deci curentul a fost luat. Nu mai putea să iasă din încăpere, cel puţin pentru moment. Oricum era legată de scaun.

***

Cristina tremura din toate încheieturile. Ce om dement putea face aşa ceva? De fapt ştia. O crimă asemănătoare s-a petrecut şi în apartamentul ei. Acum 4 ani.

Era acasă împreună cu mama ei şi pregăteau de mâncare. Era ora 8 seara, iar tatăl ei încă nu s-a întors.

Se auzeau cum zornăiau cheile în uşă. Probabil că tatăl Cristinei deschidea uşa. Dar ceva era neobişnuit. Cel din afară se grăbea foarte tare.

Uşa s-a deschis cu putere. Un om îmbrăcat în negru a năvălit în cameră şi a prins-o pe mama Cristinei de gât. Începea să o strângă tot mai tare, până când mama îşi dădu suflul.

Omul se repezi la cuţitul pe care îl vezu pe masă. Un poliţist apăru în cadrul uşii, dar ucigaşul aruncă cuţitul direct în artera ce alimenta inima cu sânge. Poliţistul căzu jos, fără a putea face nimic. “Negrul” îi dădu un pumn în faţă Cristinei, apoi în burtă, trântind-o la pământ. Se grăbi să ridice cuţitul din inima poliţistului, după care îl aruncă direct spre Cristina.

Pentru aceasta totul mergea parcă cu încetinitorul şi reuşi se se mişte destul încât cuţitul să-i frece doar pielea. Se uită în uşă, dar omul dispăruse deja. Cel puţin a scăpat.

După ce îşi recăpătă suflul, se ridică şi se dusese în camera ei pentru a-l suna pe tatăl ei. După ce termină de vorbit şi se întorsese în bucătărie cu ochii plini de lacrimi, văzu că trupul mamei dispăruse, iar pe perete scria:”Nu veţi scăpa!”

Îşi amintea totul de parcă ar fi fost ieri. Începu să plângă.

***

Ameţită. Senzaţia pe care o simţea era ameţeala. Nici nu mai ştia care este stânga şi care dreapta.

Deschise ochii. Nu îi mai erau legaţi ca atunci când omul în negru o ridicase pe sus din camera în care văzuse ce se întâmplase cu soţul ei.

Se părea că era în beznă totală. Îşi amintea cum a fost dusă pe o uşă ascunsă care nu avea nevoie de electricitate şi plimbată prin nişte catacombe, din câte credea ea. Acum se afla la capătul acestora şi nu ştia ce să facă.

Pipăi puţin peretele şi simţi scrijelite nişte cuvinte. După vreo 10 minute de gândire, şi-a dat seama că era scris că se afla la capătul unui tunel şi ea trebuia să găsească drumul înapoi, până nu avea să o găsească “el”.

Lucia se întrebă cine era acel “el”, dar nu conta. Se apucă de mers orbeşte.

După ce a cotit la nimereală o veşnicie, piciorul îi căzu în gol. Îşi puse repede mâinile pe cei 2 pereţi laterali, apăsând cât de tare putea. A reuşind să îşi oprească căderea. Suflul îi era accelerat. Acum nu mai putea fi sigură de nimic din ce se afla acolo.

Chiar când crezuse că a scăpat, cineva o împinse în faţă. Lucia ţipă cât putu de tare, căzând în gol.

Darius a intrat în hotel. A fost uimit să vadă condiţiile pe care le oferea acesta. S-a dus către recepţie pentru a lua cheile de la camere.

-Bună ziua! Am venit aici pentru concursul Ghiocelul de Argint. Sunt rezervate 13 camere pentru Mureş din câte ştiu.

-Da, aveţi dreptate. Poftiţi brăţările de la fiecare cameră.

-Şi cheile?

-Acestea sunt cheile. Fiecare brăţară are imprimată pe ea câte un cod numeric a câte 13 cifre. În acest fel când o lipeşti pe uşă, aceasta ar trebui să o recunoască şi să se deschisă.

-Bine. Mulţumesc. La revedere.

Darius veni la noi în fugă.

-Poftiţi brăţările de la fiecare cameră. Nu trebuie decât să le lipiţi de uşă, după care ar trebui să se deschidă.

Am luat fiecare câte o brăţară, după care l-am urmat pe prof în hotel la al doilea etaj. Acesta ne-a arătat camerele, după care a plecat împreună cu Lucia cu un nivel mai jos.

Numai Darius ştie ce-a făcut în camera lui până la 7, dar la ora aceea a venit la noi în camere anunţându-ne că el va pleca pentru vreo 2 ore la şedinţa tehnică. Toţi am aprobat, după care ne-am înţeles să ne uităm la filmul ce urma să se difuzeze pe HBO.

Profu a fost mulţumit că ne-am hotărât să stăm împreună, după care a mers în camera lui, şi-a îmbrăcat geaca şi a coborât la maşină.

A încercat să pornească motorul, dar acesta nu a vrut nici cum. Dar asta nu avea să îl oprească. Drumul nu era aşa de lung. Doar vreo 2 kilometri. Aşa că a hotărât să meargă pe jos, în ciuda ploii mărunte care a încercat să-l convingă să se întoarcă.

 ***

Tocmai a ieşit din palat. Afară s-a înteţit ploaia, iar el nu avea nici un chef să meargă pe jos după şedinţa de 2 ore. Dar nu avea ce să facă altceva, aşa că a pornit spre hotel cu un pas grăbit.

Ajuns acolo, vede că uşa de la intrare nu vrea să se deschidă. A sunat la recepţie, răspunzându-i un bărbat.

-Cum aş putea să intru în hotel? Uşa este închisă.

-Cea din faţă se închide automat la ora 22, numai cu brăţara se poate deschide din interior, iar noi nu avem acces la acestea doar când primim bani în contul hotelului, dar puteţi intra pe cea din spate. Are un mic calculator unde vă scrieţi data naşterii, după care se va deschide automat.

-Bine. Mulţumesc!

Şi-a pus telefonul în buzunar, după care vede uşa deschizându-se. Soţia lui tocmai ieşea din hotel.

-Eşti bine! ţipă ea, iar lacrimile îi inundară faţa.

Darius era confuz, dar a prins-o oricum în braţe.

-Da. Ar trebui să fiu altcumva?

-Credeam că ai avut un accident!

-Eu?

-Da. Aşa mi-a spus recepţionerul, spuse Lucia printre sughiţe.

-Vrei să zici că te-a speriat?

-Nu-i nici o problemă acum. Imprtant e că eşti bine!

-Hai să intrăm şi povestim mai târziu. Ploaia asta mă îngheaţă.

-Bine.

Cum uşa din faţă nu se putea deschide decât din interior cu brăţara, iar Lucia o închisese când a ieşist din hotel, amândoi s-au dus către intrarea din spate. Acolo se afla un dispozitiv cu numere şi cu un ecran, asemănător cu un calculator, pe care se scria data naşterii. Darius şi-a scris-o pe a lui, după care de pe ecran dispar numerele şi apar următoarele cuvinte: “Bine ai venit în hotel! Mai ai de trăit încă 6 ore.” Darius nu a băgat în seamă ceea ce scria, aşa că a aşteptat-o şi pe Lucia să îşi scrie şi ea data naşterii, după care i-a apărut că mai are de trăit încă 10 ore.

Uşa s-a deschis şi i-a lăsat să intre. Aceştia au păşit înăuntru, dar regretară imediat ceea ce au făcut. Ceva, sau cineva, îi lovise cu toată forţa în cap.

- Emil, trezeşte-te!

“Nu, nu vroiam să fac asta, nu după tot ce s-a întâmplat ieri.”

- Emile, ridică-te!

“Poţi să-mi zici asta cât vrei, eu încă nu mi-am revenit după cele petrecute.”

- Emil, toţi aşteptăm după tine!

“Poţi fi sigură de asta.”

După ce vede că tot nu vreau să mă trezesc, ia plapuma jos de pe mine. Geamul era deschis, iar frigul dimineţii îmi intrase până în măduva oaselor. Dar eu tot nu mă ridic. Pur şi simplu îmi era frică de ceea ce se va întâmpla când voi fi faţă în faţă cu el.

Începe să mă mişte. La început încet, apoi tot mai puternic. Mâinile reci mă îngheţau şi mai tare decât aerul de afară. Încetul cu încetul am început să cedez. Deschid ochii şi văd pe geam cerul întunecat de nori. Perfect! Îmi mişc mâinile şi picioarele pentru a le dezmorţii, după care încep să mă ridic cu totul.

- Haide, grăbeşte-te! mă mustră ea. Trebuie să mergem la masă şi toţi stau după tine.

Îmi iau şlapii în picioare, prosopul din rucsac şi merg la baie să mă spăl. Uşa se deschise automat. De fapt, toate uşile se deschideau automat. Numai cea de la intrarea în hotel şi cele de la camere se deschideau cu ajutorul unor brăţări pe care le primeai la cazarea în hotel. Uşile astea erau aşa de mari şi de groase, încât nici un om foarte puternic nu le putea deschide. Singura cale de acces erau brăţările, fie că vroiai să ieşi sau să intri.

Îmi termin duşul, după care îmi iau nişte haine curate. Mă grăbesc repede pe coridor, unde mă aşteptau toţi ceilalţi. Dau brăţara la Bogdi, cel mai mare dintre noi, şi mergem la scările circulare. Aştept ca acestea să mă coboare: erau rulante. În acest timp mă uit la faţa lui Bogdan: încă mai era roşie după ziua de ieri, iar în creştetul capului avea un cucui uriaş. Încă mă miram cum de putea fi aşa de liniştit după tot ce s-a petrecut.

Coborâm, după care mergem în sala de mese. În faţa uşii înlemnesc. Aceasta s-a deschis singură, dezvăluindu-mi-l pe vinovat. Imaginea asta mi-a trezit amintirile, iar tot ceea ce am văzut ieri începe să-mi treacă din nou prin faţa ochiilor.

Seara pusese stăpânire pe Arad.  Ploaia începuse de mai mult timp, dar pe nimeni nu interesa, căci în hotel era bine şi cald. Toţi ne uitam la televizor la un film de groază, aşteptându-l pe profesor. Acesta era plecat la şedinţa tehnică.

Un trăznet îmi atrăsese atenţia, distrăgându-mă de la film. După ce m-am uitat pe fereastră, am rămas cu privirea aţintită într-acolo, uitându-mă la ploaie. Aceasta mă liniştea de fiecare dată când mă uitam la ea, făcându-mă să cred că nu mai am nicio grijă. Dar dintr-o dată un strigăt din film  m-a făcut să tresar.

-Daţi mai încet volumul! ţipă Cristina cât putu de tare, pentru a acoperi sonorul filmului.

M-am întors la ea cu o privire dezaprobatoare. Nu-mi păsa că nu suporta filmele de groază, nu-mi păsa că ea avea de fiecare dată coşmaruri după un film de genu, tuturor restu ne plăcea.

-Ai putea să mergi în camera ta! i-am strigat eu, pe un ton acuzator.

-Foarte bine!

Ieşi din cameră, trântind uşa în urma ei, sub privirile mirate ale tuturor. După aceea toţi se uitară urât la mine: toată lumea ştia că pentru Cristina a sta singură într-o cameră era cel mai mare chin pe care îl putea îndura. Îi amintea prea mult de trecutul ei.

Gabi şi Leo se ridicară de pe pat, îmi aruncară nişte priviri glaciale, după care o urmară pe Cristina.

-Nu pot să cred că ai făcut asta, Emil! ţipă Mirela şi ieşi în fugă după cei 3.

Unul câte unul, toţi plecară din cameră, fără să-mi adreseze vreun cuvânt. Şi eu recunoşteam că am greşit zicându-i că ar trebui să plece. Din câte am aflat de la colegi despre ce i s-a întâmplat, nu m-aş mira ca după 2 ore de stat singură să vrea să se sinucidă.

Iau telefonul de pe masă şi mă uit la ceas. 20:20. Încă 10 minute şi trec 2 ore de când profesoru’ îi plecat. Probabil că o să vină în curând, iar eu îmi imaginez deja conversaţia dintre noi:

“De ce nu eşti cu ceilalţi în cameră, Emile?”

“Păi… s-au plictisit de film şi eu am rămas să mă uit.”

“Nu mă minţi! Ştiu deja de la ceilalţi ce s-a întâmplat. Oricum, acum nu mai contează, totul e bine. Haide în camera Cristinei pentru a vă povesti ce s-a hotărât.”

Şi mai trec 10 minute… 20… 30… şi profu tot nu ajunge.

Filmul e pe terminate. Încetul cu încetul mor toţi. Mai trec 10 minute, iar finalul filmului nu m-a surprins. A murit şi ultimul om de pe insulă, dar mai groaznic decât toţi ceilalţi, aşa că ţipătul lui a ţinut mult…

Imediat ce urletul s-a încheiat, aud o bătaie în uşă. Primul instinct a fost să mă speriu, mai ales după film, dar după aceea mi-am dat seama că trebuia să fie profu’. Încerc să mă ridic din pat, dar febra musculară din ultima săptămână nu trecuse, împiedicându-mă să reuşesc. Mai încerc de câteva ori, timp în care bătăile în uşă deveniseră mai puternice, după care reuşesc să mă ridic. Oasele picioarelor mi-au trosnit, dar nu le-am băgat  în seamă. Iau brăţara de pe masă şi merg să deschid uşa. Aceasta se deschide cu un “Brrr”,  şi încet, încet, îmi dezvăluie chipul soţiei profesorului, Lucia. Aceasta părea nervoasă şi oarecum stresată. Se vedea după roşeaţa ochilor că a şi plâns.

-Emil, concursul se amână. Darius şi cu Ioana veneau cu o maşină încoace, când un Logan s-a băgat în ei. Maşina lui Darius aproape îi ruptă în două din zona uşilor,iar cel cu Loganul n-a supravieţuit.  Se presupune că avea peste 150 de kilometri când a avut loc coliziunea. Datorită ploii, totul a fost inevitabil. Ioana cu Darius sunt grav răniţi şi au fost duşi la spital. Va trebui să rămânem în Arad până se face Darius bine.

“De ce îmi spune mie toate astea? Îmi era de ajuns că profesoru’ şi organizatoarea au avut un accident. Nu îmi trebuiau atâtea detali, pentru că nu mă interesau.”

-Şi ce facem până începe concursul? Mai repetăm? am întrebat eu, arătând o nepăsare totală faţă de subiectul de dinaine.

Comportamentul meu faţă de accident o uimi pe Lucia, dar îmi răspunsese la întrebare.

-Păi vom repeta dansurile în fiecare seară până ce se însănătoşeşte Darius. Chiar şi acum. Peste 15 minute. Asta ar vrea el în momentul acesta, spuse, începând să-i apară lacrimi în ochi.

Am dat din cap aprobator, după care m-am întors, dându-i de înţeles că nu mai vreau să aud nimic. Lucia a închis  uşa, aceasta făcând din nou obişnuitul ei “Brrrrr”. Încă nu ştiam de la ce venea sunetul acela, dar speram ca de-a lungul şederii la Arad să aflu.

M-am dus la rucsac pentru a-mi îmbrăca hainele de antrenament. M-am schimbat în 2-3 minute, după care am ieşit pe coridor pentru a-i aştepta pe ceilalţi.

La deschiderea uşii, lumina de pe hol m-a orbit. Pe lângă camera mea care se afla în semiobscuritate, coridorul era de 10 ori mai luminos. Am aşteptat până ce ochii mi s-au adaptat, după care m-am uitat la ceea ce se afla acolo. Un automat de cafea trona la un colţ, iar tablourile cu clowni împânzeau  peretele de un alb imaculat.

La celălalt colţ se vedeau 7 copii care se jucau cu o cutie. Făceau destul de multă gălăgie, dar nimeni nu-i băga în seamă. Lângă ei se mai aflau 3 băieţi de vreo 18 ani, din Bulgaria, care fumau câte o ţigară la o măsuţă de lemn.

M-am aşezat şi eu pe un scaun lângă cei 3 fumători, privind uşile fiecărei camere în parte. Toate aveau ceva deosebit în ele, dar încă nu îmi puteam da seama ce.

În câteva minute iasă Bogdan, urmându-l imediat după aceea Cristina şi Leo.

Un strigăt puternic se aude de la etajul I, dar noi nu-l băgăm în seamă. Am mai aşteptat câteva minute, după care au ieşit din camere Radu cu Gabi.

-În camerele voastre! urlă o voce de la capătul coridorului cu automatul de cafea.

“Îmi pare rău, dar trebuie să facem un antrenament aici.”

-Lotul naţional la fotbal este cazat în acest hotel! Nu au nevoie să fie deranjaţi! Mergeţi imediat în camere!

Cel cărui îi aparţinea vocea era un tip gras, cu picioare lungi şi mâini mari şi grele. Avea o înălţime de mai mult de 2 metri. Era însoţit de încă un om aidoma lui şi de un altul cu un corp subţire, atletic şi înalt.

-Unde vă este profesorul coordonator? ţipă el la noi.

-Jos, în camera lui, spuse Bogdan liniştit.

-Atunci treceţi imediat în camerele voastre, ţipă omul, parcă enervat de calmul lui Bogdan.

Unii dintre noi au început să zâmbească. Cine era omul acesta ca să ne dea ordine?

-Am spus să intraţi în cameră, strigă din nou omul, numai roşu la faţă, dându-i o palmă cu mâna sa grea peste faţă lui Bogdan. Acesta a căzut pe jos de la puterea izbiturii şi se lovi la cap de perete.

Zâmbetele de pe feţele tuturor au pierit şi toţi băieţii ne-am grăbit să-l ducem pe Bogdan în camera mea. Îl ridicăm uşor şi ne grăbim spre cameră, când apare Lucia cu laptop-ul în mâini. Cel mai nepotrivit moment pe care l-a ales!

-Treci şi tu în cameră imediat! ţipă grasul la ea ca din gură de şarpe.

Lucia ne-a dat nouă laptopul, după care îi răspunde cu nervozitate.

-La cine strigi tu? întrebă aceasta cu ochii sclipindu-i de furie. Era genul de persoană care nu se lăsa jignită.

-Care este profesorul tău coordonator?

-Chiar eu sunt!

-Tu? Nu mă minţi don’şoară, că îţi bag eu minţile în cap.

Grasul se repezi să o lovească pe Lucia cu pumnul în faţă, aceasta era pregătită să-i dea o lovitură într-o zonă mai sensibilă, dar omul atletic i-a prins pe ambii de gât pentru a-i opri.

Am făcut câţiva paşi în spate, după care am deschis repede uşa de la cameră cu brăţara şi i-am lăsat pe toţi să intre. Lucia scăpă de strânsoarea de la gât şi intră după noi în cameră, închizând cu putere uşa după ea.

Bogdan şi-a revenit în cele din urmă, dar nu îşi mai amintea nimic. Capul îl durea îngrozitor şi era ameţit.

-Promiteţi-mi că veţi rămâne în camera asta până dimineaţa când se serveşte masa. Eu voi rămâne la spital până atunci şi vreau să nu se mai întâmple nimic rău până mă întorc.

Lucia ieşi furtunos din cameră. Toţi cei rămaşi eram surprinşi, şi totodată înspăimântaţi de ceea ce se întâmplase. Poate că cei 3 erau beţi, dar se ştie că oamenii aceştia aşa sunt şi cu mintea lucidă. Bine măcar că pleca ziua următoare la amiază tot lotu’ naţional.

-Cum te mai simţi, Bogdane? m-am terzit întrebându-l.

-Mă doare capul rău de tot. Dar nici nu ştiu ce s-a-ntâmplat.

Şi am început să-i explicăm, şi să-i explicăm, până ni s-a făcut somn şi am adormit.

Lacrimile încep să-mi inunde faţa, iar mâinile îmi tremură necontrolat. Îmi era prea frică să mă apropii de el. Era la fel de roşu ca şi acum o zi, iar comportamentul nu mi se pare să se fi schimbat.

Dar ceva ne atrage la toţi atenţia: lumina s-a stins. Deci curentul fusese luat, iar noi nu aveam nici un adult cu noi. Nimeni nu mai putea să iasă sau să intre în hotel. Eram condamnaţi să rămânem singuri pentru o vreme cu lotul naţional înăuntru.

Intrăm cu toţii în sala de mese şi mergem spre bucătărie pentru a ne lua mâncarea. Din fericire uşa este deschisă, iar noi putem intra înăuntru. Dar ceea ce se află într-un colţ al acesteia ne şochează pe toţi. Un cadavru era lăsat acolo. Cristina începu să urle.

Pe peretele de lângă el era scris cu sângele lui următoarele cuvinte:”Provizia s-a terminat“.

EDIT: Şi, aşa cum am promis, urmează ping-urile, ca să arăt lumii că m-am întors întreg şi nevătămat. Îi aştept să (re)citească Hotel(pentru că sunt aproape sigur că nu o să-şi mai amintească mai nimic) următorii: Adriyann,  Alex, Andra, Caius, Crissdinu, Geocer, Ionel, Ivona, Kate, Răzvan, Nice, Oana, Silvanna, Silvia, Vania şi Vlad. Şi dacă îi interesează, îi aştept să participe şi la concursul organizat cu ocazia sărbătorilor.

Şi o melodie a cărei videoclip a apărut acum de curând:

Veneam acum două zile spre casă seara, când dintr-o dată datorită frigului şi a imaginii cartierului m-am gândit la Crăciunurile din anii trecuţi, la fosta mea clasă şi m-am bucurat dintr-o dată la parcurgerea amintirilor. Tot restul serii am fost dupaia fericit gândindu-mă la aceste Crăciunuri perfecte, după care la amintirile petrecute cu fosta mea clasă. Oricât am încercat să le zic la sfârşitul la a 8-a colegilor să nu fie triste că o să ne mai revedem, acum îmi dau seama că nu-i deloc acelaşi lucru. Îmi lipsesc toate prostiile pe care le făceam pe-atunci, cum mai enervam noi pe unul şi pe altul… Anyway, că oricum mi separe că am posturi tot mai triste, aşa că trebe să-mi revin, azi mi-a venit ideea că dacă tot vin sărbătorile, să organizez şi eu un concurs cu ocazia lor. Da, ştiu că mai e destul de mult până la Crăciun, dar chiar de-aia vă dau un timp mai mare de gândire.

Ce trebuie să faceţi? Nimic mai simplu! Bine, acum fac şi eu ca în reclamele alea stupide de la televizor, de fapt nu e nici chiar aşa de uşor. Şi ca să-mi promovez cât mai mult povestea, concursul va avea legătură cu aceasta. Deci, pentru a participa la concurs, trebuie să trimiteţi până la data de 11.12.2011 la adresa vladyblog [@] yahoo [.] com o opinie despre ce va fi în Misterul femeii în alb , pornind de la titlu. Premiul? Premiul va fi cartea Porţi de cristal: Insula, de Rebecca Moesta, carte tipărită de editura CORINTeens, acum retipărită de Corint Junior din câte văd pe site-ul lor. Detaliile despre carte le găsiţi aici, iar poza cărţii mai jos:

EDIT: Maine v-am pregatit o surpriza, asa ca fiti pe faza .

Din pacate alegerile ne dapesesc. Cred ca nu exista om care sa nu fie pus la un moment dat in fata unei alegeri si in urma hotararii pe care o ia sa isi da seama ca de fapt a gresit, ca trebuia s-o ia pe cealalta cale. Exact asta ma gandesc si eu acum, ca am facut cateva alegeri gresite. Poate ca asta a fost “destinul”, desi nu prea cred in asa ceva, sau poate pur si simplu am fost ghinionist in acel moment. Acum cand ma gandesc la cealalta optiune nu mi se mai pare atat de rea, desi nu mi s-ar fi intamplat multe din lucrurile bune de acum daca as fi mers pe cealalta cale. Dar intotdeauna trebuie sa fie si ceva negativ, in absolut orice. Din pacate nu stiu cat o sa mai rezist in fata acestui “lucru negativ”. Cand ma gandesc cat va trebui sa-l suport ma ia cu fiori, iar singura solutie care-mi vine in minte e sa-l influentez eu in asa fel incat sa-mi fie bine, desi imi va lua ceva timp si reusita nu e sigura.

Ok, deci la ce am scris mai sus ai zice ca trebuia sa merg la filo, dar desi ma reprezinta in acest moment, poate fi luata si drept o introducere spre Misterul femeii in alb. In primul rand, la cat am fost de nervos azi, mi-a venit cheful sa scriu putin pe blog. Chiar daca la inceput voiam sa ma exteriorizez cumva, acum vad cat de potrivit e pentru poveste. Sau cel putin pentru un plan din ea. Cu acest post deschid oficial numaratoarea inversa catre prima parte din Misterul femeii in alb . De azi, peste exact o luna, voi incepe sa postez povestea. Probabil ca voi mai reveni cu un post-doua pana atunci si o sa reamintesc data de 11.12.2011 . Oricum, acum ma simt ceva mai bine.

A, sa scuzati lipsa diacriticelor, dar n-am mai avut chef sa schimb tastatura pentru limba romana. Si asa, ca sa termin postul in forta:

Pe scurt, deşi nu ştiam că atunci îi Halloween-ul, am petrecut destul de bine. Şi pe lângă asta, probabil influenţat de spiritul sărbătorii, am mai scris la “Femeia în alb”, următoarea poveste ce va apărea pe blog cât de curând, numai să termin de scris primul sezon(de data asta nu mai vreau să fiu dezorganizat ca la Hotel, aşa că poate că acum aşteptarea e ceva mai mare, dar măcar părţile or să apară regulat).

Şi de final vă las o melodie în temă cu sărbătoarea de ieri:

În primul rând, a început sezonul 7 din Supernatural. Am mai scris câte ceva despre el mai demult, mai amintesc şi acum. Serialul e incredibil, şi chiar dacă stilul e într-un fel schimbat, e de aşteptat. Odată ce ajungi la un sezon destul de înaintat se mai pierde din atmosfera de la început. Aşa că la fel ca întotdeauna, recomand celor ce nu au văzut încă niciun episod măcar să-l încerce, pentru că nu va regreta, iar celor care s-au uitat până acum, să se pregătească de noile aventuri ale lui Sam şi Dean.

Ca să rămân tot în tema serialelor, vă mai zic de un serial: Breaking Bad. Tocmai acum 2 zile s-a terminat ultimul episod din sezonul 4. Ca să aveţi o idee despre ce e vorba, toată acţiunea a început de la un profesor de chimie care află că are cancer şi, pentru a-i asigura familiei lui banii necesari pentru anii în care nu va mai fi, se apucă de preparat droguri. Şi de aici încep încurcăturile, intrigile şi schimbările de situaţie de ultim moment care o să te ţină în suspans de la începutul la sfârşitul fiecărui episod. Bine, nu chiar la fiecare, pentru că la început e probabil să nu vi se pară cine ştie ce, dar credeţi-mă, nu o să regretaţi dacă o să-l încercaţi.

Iar pentru că suntem la secţiunea mass-media, v-aş zice câte ceva şi despre “Crazy, Stupid, Love”, filmul care l-am văzut acum câteva zile la cinema. Ei bine, este o comedioară care o să vă binedispună cât de cât. Nu îi printer cele mai bune, dar nici rea nu pot zice, mai ales atunci când… de fapt, mai bine vă zic premisa de la care începe filmul. Cal, însurat şi cu copii, după ce află că soţia lui îl înşală de ceva timp cu un coleg de servici, doreşte să divorţeze. Dar această treabă nu e prea uşoară, din moment ce nu mai ştie cum îi viaţa de burlac. Iar de-aici începe încurcătura…

Acum putem trece la lucrurile care se petrec în perioada aceasta a anului: balurile bobocilor. Ei bine, acum 2-3 săptămâni a fost primul bal, balul liceului meu, unde am şi participat. Din păcate, nu a venit nimeni cunoscut în club, pentru care să se adune lume, şi chiar şi aşa nu era aer să respiri. Acum vine partea bombă! Vinerea asta, peste doar 3 zile, se ţine balul altui liceu, unde ghiciţi cine vine să cânte… Guess Who! Bine, parcă îi un paradox, dar cum am aflat m-am gândit că neapărat trebuie să merg. Aşa mi-am făcut rost de bilet acum o săptămână, iar acum am aflat că deja s-au terminat toate. Pentru cei care au fost rapizi, le transmit distracţie plăcută şi să ne întâlnim în Gallery .

Cam atât a fost tot. Poate ar trebui să zic că nu mai am prea mult(asta înseamnă, mai mult ca sigur, mai mult de o lună) până să termin “Misterul femeii în alb”, primul sezon. Desigur, când va fi gata va fi destul de mult tam-tam, cum fac eu de obicei cu lucrurile mărunte care le consider importante . Şi la final, desigur, o melodie:

Încă de acum o săptămână jumate am scris pe pagina personală de pe facebook că o să mă întorc pe blog cu un post despre Disneyland, dar s-ar părea că am apreciat greşit timpul pe care-l aveam şi doar acuma am avut ocazia să îl scriu.

Disneyland

Nu se poate ca cineva care are acces la un televizor sau internet să nu ştie de celebrul parc de distracţii. Dar oare îi ceea ce te aştepţi să fie?

Depinde din ce punct de vedere îl iei. Să începem întâi cu părţile bune. Organizatoric, eu zic că nu ai ce să le reproşezi. Încă de când intri în parcare vezi angajaţi de-ai parcului care îţi arată pe ce loc să laşi maşina, iar la casa de bilete nu stai mai mult de 5 minute, cel puţin nu mai mult decât stai la un supermarket, iar asta e uimitor având în vedere numărul uriaş de vizitatori pe care îl au zilnic. Apoi, de la parcare şi până la parc e un drum de vreun kilometru, dar un lucru util pe care l-am observat(şi nu numai la Disneyland, că în toată Franţa, la staţiile de metrou mari ş.a.m.d) sunt benzile rulante pe care te pui şi începi să mergi pe ele, mărindu-ţi viteza considerabil. Astfel drumul până la parc îl faci mult mai rapid decât ar fi în mod normal.

Caruselele sunt reuşite, dar aici vine cred că cea mai naşpa parte a parcului: cozile. Cozile lungi de jumate de ora – o ora, iar rezultatul este o doză de 1-5 minute de distracţie. În comparaţie cu parcul Prater de la Viena, unde se plăteşte separat la orice lucru vrei să te dai, în partea asta Disneyland-ul stă destul de rău. La Prater, de exemplu, era aproape sigur să intri în carusel imediat după ce ai plătit biletul, oricum mai mult de 5 minute nu se aştepta, şi pe lângă asta după un număr mai mare de ori de dat pe carusele decât la Disneyland, până la urmă ajungi la preţul biletului acestuia, unde de-abia reuşeşti să te dai pe toate caruselele care merită.

A durat ceva timp să-mi dau seama ce reprezentau diferite lucruri de pe harta parcului pe care am primit-o la intrare. Până la urmă am dedus că atracţiile cu bulină roză în faţă erau pentru toată familia, punctele bifate erau caruselele cele mai vizitate, care nu terbuie ratate, iar punctele portocalii erau pentru a arăta că acel carusel are un nivel mai mare de… distracţie şi că nu e pentru oricine .

Detaliile astea le-am scris pentru cei care ar urma să meargă la Disneyland Paris şi ar dori să nu-şi mai piardă timpul cu înţelesul hărţii. Ce recomand eu să nu se rateze? În primul rând, pentru amatorii de puţină adrenalină, le-aş recomanda Indiana Jones şi Space Mountain 2. Astea sunt caruselele care m-au atras cel mai mult. Apoi, ce n-ar mai trebui să fie ratat sunt paradele personajelor disney, orele la care s-ar desfăşura fiind scrise într-un pliant pe care îl primeşti la intrare. Iar ultimul lucru ar fi o privelişte asupra parcului din castel după ce s-a înserat, iar dacă aveţi posibilitatea să rămâneţi până la ora închiderii, pentru că la Disneyland fiecare zi se termină cu un foc de artificii. Aceste artificii nu sunt cine ştie ce de impresionante, dar sunt aşa dispuse astfel încât să încadreze castelul, creând o imagine de poveste.

Cam atâta e de vorbit despre Disneyland. Are şi el defectele lui, ca orice lucru, dar în mare parte merită să mergi. Iar de finalul postului o melodie de care nu prea cred că n-aţi auzit: